Primăria Municipiului Reșița
I Scurt istoric al oraşului Reşiţa.
Activitatea umană pe malul Bârzavei pare să dateze din paleolitic. Astfel, se descoperă resturi fosile de oase prelucrate în peştera Popovăţ (în apropierea oraşului), oase de animale preistorice prinse în calcarele din Dealul Crucii sau alte resturi fosile în Peştera Stîrnic. În perioada neoliticului, urmele apar întâmplător în cimitirul Stavila - unelte de piatră şlefuită cu gaură de înmănuşare şi cu ceafă puternică, în albia unui afluent al Bârzavei pe raza satului Câlnic.
Descoperirile semnalate pe Valea Bârzavei reprezintă singurele mărturii certe despre metalurgia din împrejurimile Reşiţei, inclusiv zona Bocşa (Colţan - obiecte de aramă, bronz) ; zona care a furnizat materia primă a fost cu certitudine mineralizaţia cupriferă bogată, ce se întinde pe axul Ocna de Fier - Dognecea - Maidan - Oraviţa - Ciclova - Sasca Montană - Moldova Nouă.
Pe dealul Lupacului se găsesc urme din epoca fierului, de obiecte, unelte şi chiar o aşezare, cu urme de zgură, vestigii ale unor vetre de cuptoare pentru redus minereul.
Viaţa continuă şi în perioada dacică, dar cu un puls mai intens recunoscut în perioada romană, unde se pare că stăpânirea romană s-a prelungit mai mult decât în Transilvania. Centrul metalurgic a fost în Berzovia.
Date certe dinspre Reşiţa există din a II-a jumătate a secolului XIV în documente scrise - cetatea Borzofeu. Din sec. XV, cetatea de pe râul Bârzava, este amintită drept sediu privilegiat românesc, aparţinând comitatului Caraş, apoi Banatul de Severin. Tot în această perioadă se atestă localităţile aparţinătoare de Reşiţa:
- Doman (possesione Doman) - 1370;
- Ţerova (Cherova) - 1433;
- Moniom (Manihom) - 1587;
- Câlnic (Kalnic) - 1597.
Populaţia era formată mai ales din români, ce duceau o viaţă pastoral-agrară. Satele erau “libere” aparţinând unor nobili şi cnezi băştinaşi, formând unul din cele 8 districte valahe unite într-o asociaţie sub contele de Caraş. Românii şi-au menţinut cu dârzenie o autonomie îndelungată în hotarele districtelor situaţie recunoscută şi întărită de regalitatea maghiară de la începutul sec. XV (Ladislau al V-lea prin diploma emisă în 1457 la Viena). Această recunoaştere se datora în primul rând luptei de frontieră, pentru apărarea vadului Dunării împotriva expansiunii otomane.
De la 1597 districtul Bârzavei trece în comitatul Severinului, care la rândul său, depindea de principatul Transilvaniei, aflat sub suveranitate turcească.
Denumirea de Reşiţa se menţionează prima dată din sec. XV - Rechysha, uneori se identifică cu actualul oraş, dar e incertă localizarea, la fel cu localizarea Cetăţii Obârşia Bârzavei.
Vestigii arheologice pe teritoriul intravilan al municipiului au fost evidenţiate din săpături arheologice la punctul “Ogaşele”, în dealul Lupacului. In acest punct a fost o biserică de la care s-au păstrat doar fundaţii de piatră şi porţiuni de ziduri de piatră cu înălţimi de 0,60 - 0,80 m, deasupra temeliilor. In jurul ei au fost dezvelite 6 morminte fără inventar. Se poate ca acest sat să fie purtat numele uneia din satele menţionate în acte anterioare şi neidentificate: Borza, Sincova, Valle, Teroviţa, Iesenovăţ sau Baciu. Denumirea de localitate pare să vină de la pârâul Doman, care înainte se numea Răşiţa.
Începuturile noii aşezări în vatra de pe Valea Domanului s-au făcut lent, sub ameninţarea permanentă a incursiunilor turceşti, iar numărul populaţiei a crescut în detrimentul vetrei părăsite. Această strămutare, spre Reşiţa Română s-a produs în intervalul sfârşitului sec. XVI - începutul sec. XVII.
Primele dovezi sigure despre Reşiţa există abia din a II-a jumătate a sec. XVII-lea, când apare ca o localitate rurală, într-un registru de impuneri turceşti (catastif de biruri) de la 1673. De asemenea, în Conscripţia lui Marsigli dintre 1690 şi 1700 apare Resicza alături de Ezeriş, Câlnic, Târnova, Vasiova, Doclin, Ramna, Fizes, Jidovin (Berzovia), Şoşdea, Gătaia, Semlac, Butin şi Moraviţa (Ocna de Fier), aparţinând districtului Bocşei.
Prin pacea de Passarovitz (1718) Banatul trece sub stăpânire austriacă, domeniu al Coroanei sub administrarea Coroanei imperiale de la Viena. Atunci se iau măsuri organizatorice pentru transformarea Banatului în sursă de materii prime pentru Imperiu, cât şi piaţă de desfacere pentru produse manufacturiere a provinciilor. În 1734, Reşiţa aparţine plasei Caraşova, apoi în urma unei răscoale a ţăranilor (1738) pe o scurtă perioadă de timp împrejurimile Reşiţei se află iarăşi sub turci, în cnezatul Caraşovei.
Din această perioadă Reşiţa, se extinde din Valea Domanului în amonte pe Bârzava - se strămută cca. 30 familii româneşti, într-o colonie de cărbunari ce procurau mangalul pentru furnalele din Bocşa (întemeiată în 1719).
Se aprobă la Curtea de la Viena în 31 octombrie 1768, iar la 1 noiembrie 1769 cu munca iobagilor din zonă şi sub escortă militară se începe construcţia Uzinelor din Reşiţa.
La 3 iulie 1771 s-a inaugurat primul furnal, iar în paralel s-au construit 4 ateliere de forjă, din care unul pentru scule, depozite, cuptoare de afinare, canal de derivaţie din râul Bârzava, în lungime de 1.896 m, locuinţe, dotări, brutărie, fierărie, hanul cărăuşilor.
Primii locuitori ai Reşiţei Montane, au fost 20 - 30 familii de tăietori de lemne, strămutaţi din 1757. Erau români şi proveneau din Oltenia (Bufeni). La construcţia uzinelor s-a folosit forţă de muncă calificată din Oraviţa, Sasca şi Biserica Albă, care la terminarea lucrărilor s-a stabilit în Reşiţa, angajându-se la uzine.
Colonizarea continuă cu specialişti şi colonia industrială devine Reşiţa Montană (Nemet Resicza în raport cu Olah Resicza). Populaţia, în 1772 cuprindea doar 126 familii.
Puţine sunt uzinele Europei, de prestigiu, care să aibă vechimea celor de la Reşiţa: Krupp din Esen din 1811, Skoda din Pilsen din 1859/1860, Donawiz - Austria din 1836.
Uzinele din Reşiţa au avut toate avantajele :
· zăcăminte de minereu de fier, de la Ocna de Fier, Dognecea, Delineşti, Târnova, Doman, Ogaşu Popii (Reşiţa) şi Tîlva Ţapului între Câlnic şi Lupac;
· păduri care înainte de utilizarea cărbunilor minerali au asigurat combustibilul, apoi cărbuni (Secu, Doman, Anina, Lupac);
· calcar metalurgic de la Colţani, Dealul Crucii, Stîrnic, argilă refractară de la Anina, dolomita de la Armeniş, cuarţ de la Târnova, crom de la Orşova;
· râul Bârzava, ce asigură energia hidraulică, apoi lacuri ce alimentau centrale hidroelectrice;
· apropierea de Dunăre, ca important traseu de transport în Europa, pentru materii prime şi produse finite;
· tradiţia forţei de muncă în domeniul mineritului, metalurgiei.
În ceea ce priveşte localitatea, perioada respectivă reprezintă o perioadă de extindere lentă în Reşiţa Montană, mai ales. Terenul era proprietatea Curţii de la Viena. Delimitarea topografică s-a făcut în 1756 - 1810. Reglementări în teritoriu s-au făcut prima dată sub Maria Terezia prin aşa zisul urbariu bănăţean legiferat în 1779. Terenurile afectate de uzine, apoi domeniile de pădure, de exploatare cât şi terenurile ocupate de construcţii de locuinţe sau sociale au fost toate în patrimoniul Camerei imperiale din 21 iunie 1780, însumând 22.716 iugăre.
Forţa de muncă colonizată avea drept de construire de case pe aceste terenuri, dar nu devenea proprietar pe teren.
Noi colonizări s-au făcut din Austria Superioară în 1776, pentru completarea forţei de muncă, dar cu un număr nesemnificativ de familii.
Abia după reconstruirea uzinelor din 1846 sosesc 200 de familii colonişti slovaci din Ungaria de Nord, iar în 1850 - 100 familii de cehi din Boemia şi Moravia.
Evoluţia localităţii, până la preluarea uzinelor de către STEG, se prezintă :
An Locuitori
1771: 300
1779: 490
1815: 600
1846: 700
1848: 1.098
1849: 2.772
1854: 2.842
Pentru Reşiţa, preluarea uzinelor de către Societatea STEG în 1846, a însemnat dezvoltarea sa de la nivel de sat, la reşedinţă de comună, iar pentru uzină, trecerea de la stadiul manufacturier al capitalismului, la producţia industrială modernă.
Evoluţia populaţiei în Reşiţa se prezintă astfel, în perioada STEG :
An Locuitori
1856: 3.242
1858: 4.650
1871: 6.302
1881: 7.919
1891: 10.164 (12.829)*
1900: 14.624
1910: 18.264
* cu Reşiţa Română
Ponderea pe naţionalităţi arată clar că majoritari erau colonişti (1891):
Germani: 7.425
Francezi: 6
Români: 2.584
Slovaci: 931
Unguri: 868
Ruteni: 27
Croaţi: 6
Sârbi: 26
Diverşi (italieni, cehi, bulgari, ţigani): 948
După primul război mondial cele două localităţi – Reşiţa-Montană şi Reşita-Română sunt reunite într-o singură localitate, având administraţie comună.
După o fază scurtă când uzinele Reşiţa ale STEG se transformă într-o societate anonimă nouă cu participare de capital francez, la 10 iunie 1920 se înfiinţează societatea “Uzinele de fier şi domeniile din Reşiţa” (U.D.R.).
Datorită ponderii sale importante în industria metalurgică a ţării, apoi a convenţiilor monopoliste cu capital internaţional U.D.R. controla şi îndruma întreaga producţie siderurgică şi de construcţii de maşini din ţară.
După al II-lea război mondial, în care uzinele reşiţene nu au suferit în mod deosebit, s-a insistat asupra dezvoltării siderurgiei şi a construcţiilor de maşini, urmând ca să se investească în modernizarea bazelor existente, inclusiv Reşiţa. În 1848, uzinele au fost naţionalizate şi s-a început modernizarea şi extinderea lor, atât capacitatea de producţie cât şi diversificarea produselor, extinderea în suprafaţă prin demolarea locuinţelor existente şi pe terenuri plate, libere din Lunca Bârzavei.
Construcţia de locuinţe se extinde în lunca mai largă a Bârzavei, apărând cartiere noi ca Lunca Pomostului în perioada 1945 - 1948, cu regim mic de înălţime, apoi în continuare în perioada deceniului 5 se ridică blocuri P+2; P+3, locuinţe pentru specialişti sau armata sovietică.
În perioada următoare se începe zona Moroasa I, exemplu urbanistic de construire pe teren în pantă, continuat cu Moroasa II, care nu a mai ajuns la calitatea detaliului anterior, cu densităţi exagerate pentru un astfel de sit, dar conform cu Legea sistematizării ce stabilea norme unice de densitate în raport cu regimul de înălţime. În ultimii ani ai deceniului 6, se începe construirea cartierului Govândari, cu Microraion I, alt exemplu pozitiv de urbanism ( mai puţin îndesirile de blocuri P+4 în zona verde centrală).
Creşterea populaţiei fiind mare, datorată sporului natural din anii ‘70 şi datorită migrării populaţiei rurale spre oraş, se continuă dezvoltarea cartierului cu încă 3 microraioane, totalizând 17.000 apartamente. Începând cu deceniul 7 se trece la modernizarea vechiului oraş, prin construcţii administrative, şi alte dotări orăşeneşti (sediu prefectură, primărie, hotel Semenic, magazin Nera) pentru crearea unui centru civic.
Centrul oraşului a migrat din Reşiţa Română - amplasamentul actual se suprapune relativ cu cel iniţial - spre Reşiţa Montană, în zona casa Muncitorească, apoi spre zona Magazin Universal şi din nou spre centrul actual.
II ÎNFIINŢAREA SERVICIULUI
Prin H.C.L. nr. 3 din 31.01.2006 a fost înfiinţat Serviciul Public „Serviciul Voluntar pentru Situaţii de Urgenţă” ca serviciu public fără personalitate juridică, în subordinea Consiliului Local al municipiului Reşiţa a cărui activitate va fi coordonată de Primarul municipiului, serviiciu de categoria I-a.
Apărarea împotriva situaţiilor de urgenţă, apărarea vieţii oamenilor şi a bunurilor, constituie o problema de interes public la care trebuie să participe, în condiţiile legii, autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, persoanele publice şi juridice sau fizice care desfăşoară activităţi ori se află în tranzit, după caz, pe teritoriul României.
Misiunea principala a celor care acţionează pentru apărarea împotriva situaţiilor de urgenţă este de a asigura cetăţenilor, bunurilor materiale individuale şi colective ale acestora, valorilor de patrimoniu si factorilor de mediu siguranţă si protecţie împotriva efectelor dezastrelor naturale prin respectarea stricta a drepturilor omului. Pentru îndeplinirea acestor misiuni, sistemul naţional al managementului situaţiilor de urgenţă este asigurat de structuri specializate fiind ele chiar voluntare.
III ORGANIZAREA ŞI ATRIBUŢIILE SERVICIULUI VOLUNTAR
Activitatea serviciului este coordonată de Primarul municipiului Reşiţa pe baza hotărârilor Comitetului municipal pentru situaţii de urgenţă şi condusă de un şef salariat al administraţiei publice locale.
Structura organizatorică
Serviciul voluntar pentru situaţii de urgenţă are în componenţă :
- şef serviciu – funcţionar public;
- compartiment pentru prevenire :
personal angajat = 8 – (funcţionari publici)
voluntari =30
- grupe / echipe de intervenţie, salvare şi prim ajutor, conform organigramei;
- atelier de reparaţii şi întreţinere pentru dotările serviciului.
Fiecare echipă/grupă din cadrul organigramei este condusă de către şeful acesteia care este specialist şi profesionist în domeniul de activitate.
Organigrama şi numărul de personal de prevenire
(1) - Compartiment pentru prevenire – are în componenţă personal angajat şi cu activitate voluntară după cum urmează:
A. Personal angajat:
a. prevenirea incendiilor – funcţionar public;
b. organizare şi pregătire de specialitate, selecţie personal şi întocmirea documentelor de conducere - funcţionar public;
c. adăpostirea, instruirea populaţiei şi elevilor – funcţionar public ;
d. evidenţă militară, mobilizarea la locul de muncă, evidenţa informaţiilor clasificate şi protecţia muncii – funcţionar public;
e. salvare şi prim ajutor (prin cumul - şef punct de primire - repartiţie ajutoare în caz de necesitate şi dactilograf) – funcţionar public;
f. cercetare nucleară, chimică şi mediu (prin cumul şi şofer)- funcţionar public;
g. gestiunea materială şi financiară, întocmirea bugetului – funcţionar public;
h. transmisiuni – alarmare (electromecanic şi întreţinerea aparaturii specifice) – funcţionar public;
B. Personal voluntar
Pentru municipiu - Reşiţa – 24 pers;
- Câlnic – 1pers;
- Moniom – 1pers;
- Terova – 1pers;
- Doman – 1pers;
- Cuptoare – 1pers;
- Secu – 1pers;
(2)Structura organizatorică pe linie de protecţie civilă
a) grupă transmisiuni-alarmare x 10 echipe – 31 pers.;
b) grupă cercetare-căutare x 3 echipe – 10pers;
c) grupă deblocare-salvare x 3 echipe – 10pers;
d) grupă intervenţii inundaţii x 3 echipe – 10pers;
e) grupă sanitară x 3 echipe plus laborator de specialitate - 13 pers;
f) grupă sanitar-veterinară x 2 echipe plus laborator de specialitate - 10 pers;
g) grupă logistică x 3 echipe – 10 pers;
h) grupă evacuare x 3 echipe - 10 pers;
i) grupe de intervenţie specializate:
- gaz metan – 10 pers;
- telefonie – 10 pers;
- apă canal – 10 pers;
- energetic – 10 pers;
j) grupă NBC cu şef de grupă şi următoarele echipe, puncte sau laborator:
- şef grupă nuclearo-bacteriologică şi chimică –1 pers;
- echipă cercetare nuclearo - chimică (CNC) – 3 pers;
- punct decontaminare personal(PDP) – 5 pers;
- punct decontaminare echipament(PDE) – 5 pers;
- punct decontaminare şi tehnică(PDMT) – 3 pers;
- punct de măsurare a radiaţiilor mediului înconjurător(PMRMI) – 3 pers;
- laborator de specialitate(chimic pentru primele analize) – 3 pers.
Total structura organizatorică pe linie de protecţie civilă – 167 specialişti (voluntari).